In sfarsit! Demult simteam nevoia sa-mi descarc sufletul. Ma gandisem chiar la ideea de \"jurnal\", dar...ceva ma facea sa aman. Acum te-am gasit pe tine si pot spune chiar ca ma bucur, pot spune chiar \"multumesc ca existi\".
Sunt trista. De ce? De prea multa singuratate. Nu e o singuratate evidenta, e....ceva greu de definit. Esti inconjurat de prieteni mai mult sau mai putin prieteni adevarati si totusi te regasesti singur. Singur ca un copil printre oameni mari.
Si peste toate astea astazi mi s-a intamplat sa simt ca toata lumea s-a daramat intr-o clipa! E o senzatie cumplit de neplacuta. .....
Il stiam acolo undeva, stiam ca exista si ma acomodasem cu ideea ca pot trai fara el, dar stiam unde sa-l gasesc. Acum nimic nu mai e la fel, desi n-ar fi trebuit sa ma afecteze atat. Am trimis un mesaj si...am primit un telefon...nu mai are acelasi numar. Si nu stiu ce ma doare cel mai mult: faptul ca am pierdut un prieten, un bun prieten sau faptul ca nu mai stiu nimic de el si sunt ingrijorata pentru el. Sincer ma incearca o cumplita ingrijorare siii...ma vad neputincioasa in toata povestea asta. 
Simteam nevoia sa vorbesc, dar stiu ca nimeni din cei cunoscuti nu mi-ar intelege framantarile. In plus...eu am terminat examenele pe \"stresiunea\" asta, iar acum am o gramada de timp liber, dar majoritatea prietenilor mei inca mai invata.
Gata, ca am o stare aiurita si risc sa o fac si mai aiurita.

Astazi am o stare pe care n-as putea sa o definesc prea bine: e atat buna dispozitie cat si stres. Buna dispozitie pentru ca stiu ca undeva departe exista cineva caruia ii pasa de mine si de care imi pasa si mie, iar stres pentru ca trebuie sa iau o decizie si asta implica si un dram de curaj.
E ciudat cum unii oameni se agata de tine chiar fara voia ta. Sunt oameni pe care ti-i doresti doar ca simpli prieteni si oameni pe care ai vrea sa-i ai langa tine, mai mult decat atat. Dar printre cei pe care i-ai vrea doar ca prieteni se gasesc unii care isi doresc mai mult de la tine. Si culmea ironiei...., desi aparent nimic nu te-ar impiedica sa le faci pe plac, pur si simplu nu poti pentru ca lipseste ceva. \"Ceva\"-ul acela greu de definit, care da curs unei relatii de durata. Sau poate ca doar eu am devenit prea exigenta odata cu varsta si cu toate vitregiile soartei. Ooooo...ce cuvinte grele!!!...vitregiile soartei...., dar ce sa mai spun de cei cu adevarat nefericiti si batuti de soarta??!!
Revin totusi la vechea mea convingere: singuratatea este cea mai grea povara, mai ales cand in aparenta nu esti niciodata singur si totusi sufletul tau stie ca nu si-a gasit perechea. E o neimplinire greu de suportat, pentru ca de cele mai multe ori n-ai cu cine sa o impartasesti.

Urasc lucrurile inchistate in sabloane. Si totusi nu fac decat sa ma conformez unor mii de reguli, nascocite aiurea.
Uneori simt ca viata e cea mai grea povara. Si asta pentru ca n-am un scop bine definit, dar e doar din cauza \"ei\" - a vietii. Candva s-a jucat cu mine prea aspru, iar acum incep sa-mi bat si eu joc de ea. Daca o iei prea in serios, te da cu fundul de pamant prea des. Asa ca mai bine o iei in ras. Oricum n-ai nimic de castigat, nici intr-un fel nici in altul.